Așteptarea ca taină

de Adamescu Cezarina

“Nimic pe lumea aceasta nu ocupă un loc mai întins decât aşteptarea. Viaţa omului este alcătuită, pe jumătate, din aşteptări. Fiecare aşteaptă zilnic ceva, măcar să treacă ziua. Apoi noaptea, apoi viaţa. Ne grăbim să ajungem la sfârşitul lunii, de fiecare dată, ca să încheiem bilanţul fiecărei luni: ce am câştigat, ce am pierdut, ce mai avem de făcut. Dar nu simţim că, de fapt, aşteptăm sfârşitul lumii, care vine pe nesimţite, fie că vrem, fie că nu. Oricum, sfârşitul personal este aproape. În tinereţe nu ştim să drămuim timpul. Sărim peste etape importante, peste care nu vom mai avea prilejul să trecem. Cu nepăsare, cu nebăgare de seamă. Privind retroactiv, ne pare rău de ocaziile pierdute. Aş fi putut face şi n-am făcut…dacă aş fi ştiut, aş fi făcut… N-am crezut că pot face… Şi uite-aşa, trec lunile, anii, cu mai multe pierderi decât câştiguri.

Aşteptarea e apanajul femeii, aşa cum plecarea este apanajul bărbatului, un Ulise modern prins în tentaţiile vieţii, care mai de care. În privinţa aceasta, orice femeie este o Penelopă, ţesând gânduri, o dată cu pulovere, ciorapi şi fulare pentru bărbatul ei. Fiecare împunsătură de ac sau de andrea, câte o lacrimă. Ochiuri şi lacrimi. Împletituri de mamă. Bărbatul niciodată nu aşteaptă, el se vântură, se preumblă, caută febril, nu stă mai mult de două săptămâni singur. Se ia cu lumea, uită repede, îşi găseşte înlocuitori.

Ea veşnic aşteaptă ceva: să-i vină bărbatul acasă, să-i crească pruncii, să termine copiii şcoala, să-i vadă la casele lor, să-şi crească nepoţii, să iasă la pensie, să aibă timp să se plimbe, să se recreeze (timp care nu va veni niciodată), să se ducă în staţiune să-şi trateze mădularele obosite. Nici de asta nu e timp, pentru că toţi ceilalţi o solicită. Priorităţile sunt ale lor şi trebuie urgent împlinite. Femeia se lasă la urmă. Urmă pe care, oricum, n-o mai apucă.

Mă gândesc la mama care s-a jertfit pentru noi, ca orice mamă. Să ne fie nouă bine. A făcut tot posibilul. N-a dorit nimic pentru ea. Viaţa ei, plină de aşteptări. Despre speranţe, nici vorbă. Nu era timp, nu era loc, nu era chef, nu erau posibilităţi, nu era cazul. Cine să ia aminte? Ea trebuia să fie prezentă la postul ei de mamă, veşnic în aşteptare. Dezamăgiri? Cu duiumul. Şi totuşi, nu se plângea. I se părea natural să fie aşa. Să-şi dăruiască viaţa, cu totul, altora. A apreciat cineva? Mă îndoiesc. Abia după.

Abia când a plecat fără să se uite în urmă.

Mă tem că i-am înşelat aşteptările, deşi nu ne-a făcut niciodată nici un reproş în această privinţă.

Abia când am început noi înşine s-o aşteptăm şi ea să întârzie. Când a plecat mama, parcă mi-a zburat îngerul pe fereastră. Nimic n-a mai fost la fel.

De cinsprezece ani o aşteptăm şi ea tot nu vine. Mă tem că n-o să mai vină…Uneori vine în vis, dar nu spune nimic. Nici măcar nu se uită dojenitor. Se uită cu dragoste. Singura fiinţă care ne priveşte cu dragoste, orice i-am face.

Dar dacă totuşi, se va prezenta într-o zi, (ori ne vom prezenta într-o zi în faţa ei), aş vrea să-i spun cât de dureroasă e aşteptarea. Că am înţeles acest lucru prea târziu, îngrozitor de târziu şi că singura nădejde e să mă duc eu în întâmpinarea ei, pe acolo pe unde o fi, atunci când Dumnezeu va binevoi să-mi încheie mandatul pentru această lume.”

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s