O primăvară de neuitat

Frica de moarte stă lipită de tălpile trecătorilor, și aceia puțini, care mă privesc bănuitor și pieziș, un pieziș neânțeles nici de ei, pentru că la fel știu că ar putea fi și ei priviți de mine. Are virus, e bolnav, mă infectează, să mă feresc, să țin distanța, să fug? Îi privesc uimită, doar, uimită cât de mare inamic am devenit peste noapte unor oameni ce nici măcar nu mă cunosc și nu mă vor cunoaște niciodată, doar trec pe lângă mine. Lumea lor a devenit amenințătoare, cu tot ce e în ea, inclusiv cu mine.

Ies să mă plimb pe străzile pustii, măturate de-o apocalipsă tainică și mai eficientă ca un război atomic. Mă strădui să zăresc în zare ceva mișcându-se, măcar și-o umbră. Nu e nici țipenie. Când apare câte o mogâldeață, o văd de departe cum șovăie. Să înainteze, să se apropie, să treacă pe lângă mine? Dacă îi dau virusul? Acel virus. Mă uit surprinsă la o pereche ce mă ocolește de departe, o ia pe arătură numai să nu treacă prin apropiere. Ce-ar face dacă aș alerga după ei? Ar lua-o și ei la fugă, să nu-i ajung?

Nu mi-e teamă să mă apropii de oameni. Știu că nu m-aș îmbolnăvi, nu ar fi nimic grav, chiar dacă m-aș molipsi. Singura primejdie ar fi, de fapt, dacă aș da mai departe, celor ce se pot prăpădi de la o pneumonie. Mai degrabă asta e grija mea. Să nu răspândesc ceva, dacă iau.

Am de când mă știu awarness-ul ăsta pentru spațiile publice pline de mâini, zeci, sute, mii, infinite mâini care au pus mâna pe aceeași clanță, pe niște butoane, pe un întrerupător de lumină. Luam oricum toate măsurile astea de igienă, mă spălam pe mâini, ștergeam obiectele de uz comun, dar eram considerată germofobă. Nu eram, nu sunt. E vorba de o simplă igienă a atingerii într-o lume tot mai populată și tot mai poluată. Nu era nicio germofobie, toți am fi făcut la fel dacă ne-am fi gândit la asta. Acum facem, acum ne gândim. E deja un câștig. Să fii cu grijă pe ce pui mâna în locurile publice și când ajungi undeva, primul lucru pe care să-l faci, să te speli pe mâini. Și regulat să dezinfectezi suprafețe de lucru, biroul, volanul, schimbătorul de viteze, portiera, tastele, telefonul, cheile, torțile de geantă, pixuri, banii, mai ales banii, atât de murdari, toate lucrurile pe care le atingi mereu cu mâinile tale devenite publice. Mâinile publice sunt mâinile cu care vii de afară, cele cu care îți dai mâna, cele cu care te atingi prin suprafețe comune de mâinile altor oameni, care au atins și ele la rândul lor alte lucruri. Mai ales nasul, plin de microorganisme. Sau mâini care nu s-au spălat după ce au fost la baie. Vii în contact cu ele, vrei-nu-vrei, prin coșuri de supermarket, prin clanțe, prin policioare de clădiri publice, de bănci, prin butoane de orice fel, prin pompa de benzină. We meet all of us, outthere, in all that we touch. Wash it off.

Wash it off. Every single time. So that you can never forget this spring.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s