Happiness, 2 times

Pot s-o declar the perfect day dacă am avut 2 momente de fericire într-o singură zi? Nu unul, două! Neprevăzute, neplanificate, magice. Primul, cu trei fetițe. Al doilea, cu un cățel.

Eram în parcare, gata să mă urc în mașină, și-am auzit deodată țipete vesele de copii. Trei fetițe ca trei crăiese de hârtie creponată, mici-mici, una mai mică ca alta, nu depășeau 5-6 ani, fiecare pe câte o bicicletă roz, cu sonerii colorate și fundițe, veneau în goana lor ce mai mare, pedalând din răsputeri, la întrecere. Strigau toate deodată una la alta, uite ce repede merg, ba eu, ba eu cred că merg mai repede, și eu merg așaaa de repede, ba eu, ba eu, repede, repede. Și trec în trupă încetișoară pe lângă mine, botină mică lângă botină mică, dând la pedale din tot trupușorul, scoțând aburi de frig pe gură și flăcări de încântare pe ochi. M-am oprit să le fac loc și să le privesc, m-au văzut că mă uit și au trecut toate trei mândre ca niște pui de regine pe lângă mine, strigând și mai tare isprava lor. În lumea lor, zburau și lumea zbura cu ele.

Am zâmbit cu toată inima și mi-am amintit deodată de o altă fetiță călare pe o bicicletă Pegas, verde, dând din răsputeri la pedale, cu fața în vânt și sufletul umflat de extaz ca un balon de așa de sus ridicat, că o trăgea din trup afară, convinsă, radical convinsă, ca și cele trei, că aproape zbura și că nimic nu poate fi nicicând mai măreț pe lume, decât zborul ei pe bicicletă. Fericirea fetiței de atunci și-a întins palma spre mine și mi-a dat un cub de zahăr.

Undeva, mai încolo, o altă fericire mi-a sărit în brațe, cu coada pletoasă și blană scurtă, privindu-mă credincios, cum numai o fericire în formă de cățel poate privi, cerând mângâierile mele.

– Ce e asta, ce asta, am strigat speriată și surprinsă de saltul lui neașteptat, ținând râzând în palme capul lunguieț de fericire.

– Un câine, desigur, așa se cheamă, m-a tachinat repezit o colegă.

Mereu vorbește așa repede.

– Ce caută aici, e al tău?

Nu era al ei, era al altui coleg, îl adusese la muncă și am dat peste el pe holuri. Și-a stat fericirea aia cu blană răstignit bâțâit pe mine, ridicat în două labe, privindu-mă drept în ochi și cerând să-i dau toată atenția mea neclintită. I-am dat-o. Nu-s bună niciodată cu cățeii, mi-e frică că mă ling, că miros, și nu-mi place, dar ăsta era el bun cu mine. Și nu m-a lins. În timp ce-i povesteam lucruri cumsecade la ureche și-l mângâiam, i-am observat deodată burta și labele murate, iar cele din față erau frumos întinse pe haina mea. Se udase pe undeva. Mi-am dat seama că nu-mi pasă că mă unge și că o să miros a câine ud, și-am râs și mai tare.

Și ca să dau prin băț, aș putea să zic c-a mai fost o fericire, dar e doar pe jumătate, că nu i-am dat voie de tot să fie. Seara mi-a sunat la ușă un clovn. I-am zis că n-am timp de el. Nu știa, săracu’, că mie nu-mi plac clovnii, deloc, deloc, deloc. Sunt îngrozitor de triști.

One comment

  1. “Și puține lucruri pot face fericit un om.” Asta îmi amintește că “farmecul unui om stă în bunătate”. Înțeleg că ai fost chiar răsfățată; și mă bucur pentru tine.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s