Eram mai mult

Am petrecut în total vreo trei ore citind capitolul de care am evitat să mă apuc până în ultima zi. Eram convinsă că o să mă chinui cu el, că va fi insuportabilă senzația de-a nu pricepe despre ce e vorba și că n-o să fiu în stare să zic nimic despre ce am citit. Din nou făceam lucrurile ca pe vremuri, în al 12-lea ceas, atunci când nu-mi plăceau, când întâmpinam în mine o reală rezistență să le duc la îndeplinire. Dar trebuia, îmi dădusem cuvântul, iar femeia mă aștepta a doua zi pe la prânz să trec pe la birou și să-i împărtășesc opiniile despre ce citisem. Deci aveam o seară și puțin din dimineață, înainte să merg la ea. Insuficient, mi-am dat seama. Mi-am numărat nervoasă paginile, așa cum făceam când trebuia să învăț pentru examen, le-am împărțit în două, și am început să citesc cu pixul în mână. Mi-am ales culoarea verde să fac însemnări, roșu mi s-a părut prea arogant. Nu meritam să comentez eu cu roșu, mi-am zis.

În seara aia, în două ore am citit aproape tot, mai rămăseseră doar două foi pentru dimineață. Le-am citit atent, în hiperfocus, făcând din când în când însemnări pe margine. Întrebări care-mi veneau în minte. Lucruri cu care nu eram de acord. Lucruri pe care voiam să le cercetez mai îndeaproape. Despre tonul articolului, despre structura lui, împărțirea pe puncte și subpuncte, despre alegerea unor fraze, despre greșeli de exprimare. Îndoieli. Nu rămăsese nicio pagină neînverzită de pixul meu.

După două ore m-am oprit, obosisem și simțeam că nu pot acorda aceeași atenție ca la început. Dar devenisem deodată curioasă, aveam o mulțime de întrebări despre ce citisem, voiam să știu mai mult, devenise totul captivant ca un roman polițist bine scris. Și încă nu aflasem cine e făptașul. N-aveam să aflu nici a doua zi, dar aveam să adun probe. Tot mai multe probe.

Dimineață am terminat și restul foilor și m-am apucat să caut după întrebările mele, care au născut altele și altele. Mi-am scris pe margine, pentru mine, mărunt și încadrat în chenare mici, izolatoare, ca un cod care să-mi spună că ceea ce zgrepțănasem pe foaie nu avea în mod direct de-a face cu textul principal. După alte două oare, aveam foile pline de însemnări și capul plin de comentarii și întrebări. Lecția făcută ca o elevă silitoare. Așa cum mă tot voise mama.

M-am dus la birou și întâi am început să-i povestesc una și alta, dar mi-am dat seama că vorbesc prea mult și am întrebat cât timp avem, pentru că voiam să-i spun și de articol. Pe ea, oricum, cel mai tare asta o interesa.

– Încă 20 de minute, a zis.

– Bine, avem timp, am spus repede și-am scos pe masă foile.

O văd că se apleacă curioasă spre verdele scrisului meu.

– Cum facem, mă întrebă, să-mi notez eu pe ceva în timp ce-l revizuim? Sau… n-ai putea să-mi dai mie foile, a întrebat cu speranță simplă.

Tot simplu i-am spus că poate să le ia, doar să înțeleagă ce scrisesem. Eu ce nevoie mai aveam de ele?

Timp nu de 20 ci de 150 de minute am stat amândouă aplecat peste ce notasem, eu explicând, ea ascultând și des, atât de des, că mi s-a părut că tot timpul, încuviințând. Vorbeam repede, explicam mult, spuneam lucrurile exact așa cum le gândisem și când stătusem singură cu articolul în față iar pe ea o simțeam înghițind informația. Pe alocuri nota și ea, pe lături, lângă ce scrisesem eu, reminder-uri pentru ea, când avea să rescrie tot.

Și avea să rescrie tot. Când am terminat corectura, mi-a spus c-o să-mi trimită versiunea ei, după ce modifică, să-i spun ce cred. Ce să mai cred, am bombănit în gând, nu mai am ce să cred, am crezut tot pe versiunea asta.

După o săptămână am primit articolul revizuit. L-am răsfoit repede și-am simțit o fel de mândrie pe care n-o mai simțisem demult. Modificase așa cum comentasem eu, împărțise pe căprării așa cum însemnasem eu alături, modificase tonul scriiturii, introdusese nuanțele despre care eu îi spusesem că lipsesc. Muncise enorm la el, se cunoștea, cu dedicație, cu atenție, în detaliu și comentariile mele o ajutaseră să-și stabilească planul și scopul.

– Pentru cine e scris, fusese una din primele mele întrebări. Pentru ce public? Atunci trebuie să ții cont de el, de ce știe el și de ce e interesat să știe.

Stabilisem o nouă întâlnire, să discutăm versiunea nouă, deși din partea mea era timp irosit. Am citit-o cu o atenție demnă de muncă care știam că fusese depusă pentru ea. Așa cum bănuisem de când răsfoisem la repezeală noua versiune, când o primisem, nu mai aveam comentarii. Înafară de lucruri minore, majoritatea erori de typo, pe care le punctasem, cu îndrăzneală de culoare roz, data asta, nu mai aveam nimic de spus despre mesaj. Ca un elev silitor, ea făcuse precum notasem eu pe margine. Țineam în palme, aburinde, abia scose din cuptor, foile la care contribuisem și eu. Negru pe alb. Articolul se transformase. Un expert pe domeniu îl revizuise precum îl visasem eu în visele mele de diletant. Făceam pe elevii silitori cu rândul sau eram mai mult decât îmi dădeam eu credit?

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s