Alb. Murdar.

Când am băgat cheia pentru prima dată în ușa portocalie și-am împins-o la o parte, un cenușiu leșios m-a cuprins de gât strâns de tot, poate la fel de strâns ca pe prizonierii ce călcau pragul celulei lor întâia oară. Tot o celulă. În față, o fereastra răpusă de lumină șovăielnică, neștiind dacă să intre sau să iasă, cu perdele zoioase, ce da spre zidurile curții interioare. Cenușii. Precum cerul. Precum carpeta cenușie, c-o pată de urâtă de cafea, ca o cicatrice hidoasă și mare în fața geamului mic, ce se deschidea doar puțin, în fantă de fortăreață, să nu poată trece nici un pui de pisic prin deschizătură. Pereții alb-murdar. În dreapta, un birou și un scaun de birou. Stricat.  Încă un scaun, simplu, fără rotițe, albastru, în rând cu biroul, pe care rar s-a așezat vreodată cineva. Îl foloseam să-mi pun geanta. Și mai departe, tot în dreapta, tot în rând, un dulap de metal, tot cenușiu, cu uși glisante și rafturi prăfuite, câteva aproape libere, cele de jos pline de hârtii a căror noimă n-o mai avea nimeni. O celulă turnată în plumb, cu partea dreaptă mobilată militar, cu partea stângă liberă și stingheră, ca un gol în suflet. M-am așezat atunci, în prima zi, la biroul gol, pe scaunul ce-a scrâșnit trist. În fața mea rânjeau mocnit un monitor cenușiu și-un perete alb. Murdar. 

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s