Doina Cornea. Face of the brave.

Am auzit des numele ei după revoluția din 1989, dar pentru că era la grămadă cu multe alte nume băgate din politică, s-a diluat importanța lui. Am aflat-o întâmplător, din curiozitatea de-a urmări filmul documentar despre România comunistă, făcut cu camera ascunsă în august 1989 de către regizorul belgian, Josy Dubié, care încercase în zadar înainte, timp de un an de zile, să obțină o aprobare oficială pentru filmări. A venit ca turist, c-o mașinuță mică, și-a filmat prin București și puțin prin țară, sunt câteva secvențe și din sate. Ajunge și la Doina Cornea acasă, care apare în film cu câteva cuvinte, în franceză. Vorbește domol și sfios, aproape. Ca un martir.

Filmul, în întregime vreo 50 de minute, poate fi văzut aici, în calitate proastă, dar interesul pentru conținut m-a făcut să trec repede peste asta. L-am văzut crispat, c-un nod în stomac și unul în gât.

Două lucruri m-au frapat. Unul din film. Unul din realitate.

Din film, mi-a lipsit cel mai important punct, esențial pentru moartea spirituală și morală a societății. Cel al teroarei nu față de regim, la general, despre care s-a spus, ci cel al teroarei față de vecin. Față de omul de lângă tine. Trăiai într-o lume în care, dacă voiai să nu fii imediat anihilat, nu puteai să fii niciodată autentic. În schimb, te anihilai singur, pe dinăntru, de distrugeai sub suspiciunea otrăvitoare ce infiltra toate relațiile sociale, condamnându-le la ipocrizie, superficialitate și oportunism încă înainte de a se înfiripa. Erai fals, între oameni fași, într-un regim fals, semenul tău era dușmanul tău și tu al lui. Suferința, foamea, umilința, astea erau autentice. Mi-a lipsit că nu s-a spus nimic într-un documentar care a făcut istorie în străinătate, de faptul că trăiai paralel, în două lumi, cea de deasupra, supusă și amărâtă, cu osanalele, lozincile și omagiile impuse, și cea de dedesubt, tot supusă și și mai amărâtă, cu adevărul ținut ascuns, al unei vieți perpetuu închise, fără orizont.

Al doilea lucru care m-a frapat, din realitate, și-n directă conexiune cu cel de dinainte, e curajul unei profesoare de franceză, care a protestat public. A împărțit manifeste, a trimis de mai multe ori, clandestin, scrisori deschise la Europa Liberă. Ca rezultat, și-a pierdut slujba de la universitate, a fost urmărită, arestată, bătută, închisă. Nu o dată. Ea a continuat în curajul ei.

În regim de arest acasă după difuzarea documentarului în străinătate, pe 21 decembrie 89 a fost eliberată și s-a dus direct în stradă, în Cluj, la proteste. A intrat scurt, la căderea regimului, în Consiliul Salvării Naționale și, cu o luciditate și noblețe de caracter extraordinare, în ianuarie 1990 a ieșit imediat, la câteva săptămâni, atrăgând atenția asupra nemerniciei ce se petrecea sub ochii tuturor. Un regim la fel de roșu, infestat, aservit estului, se instaura, Aceiași nomenclaturiști de dinainte îngroșau rândurile FSN-ului de la o zi la alta. Dar, după ce înainte stăteau toți noaptea, mucenici, cu urechea lipită de radio, ascultându-i scrisorile trimise la Europa Liberă, de acum n-o mai asculta nimeni. Începuse surzenia, deodată cu haosul, babiloniada, fanfaronada, și cu o altă formă de manipulare, încasând cu prisosință voturi pe spinarea naivității unui popor deodată liber. Și-n libertatea cu care n-a știut ce să facă, și-a căutat alți tătuci.

După revoluție vocea ei frumoasă, blândă și limpede a fost rapid acoperită de soioasa și infama propagandă politică. O altă formă de degradare morală începea.

A murit în 2018, la 88 de ani, pe 3 mai, c-o lună înainte de ziua ei, pe 30 mai. Fiul ei, Leontin Iuhaş, care a împărțit manifeste împreună cu ea, cu mama, în noiembrie 1987, îndemnând la solidaritate cu muncitorii răsculați împotriva regimului, la Brașov, pe 15 noiembrie 1987, preferă să spună, cu același timbru liniștit, așezat, ca al mamei lui, că a plecat. Important, pentru noi, e că a fost.

One comment

  1. “Cu o floare nu se face primăvară”

    E adevărat, Doina Cornea a fost o floare rară, unică în peisajul epocii de aur, o voce care trebuia auzită. Însă constat că fiecare e cu agenda lui, cu curajul lui, cu lașitatea lui, cu indiferența lui. Numai dacă ne gândim la pensiile astronomice ale securiștilor torționari (de ieri și de azi), privilegiații de sistem, în mod aberant, și alții ca ei. Pentru ce să luăm atitudine? Că avem instituții și sunt oameni plătiți ca să facă legi echitabile și avem un sistem de stat care să urmărească să fie și respectate. Oamenii se încăpățânează să creadă în ceva, în cineva, apoi în ei înșiși, în gândirea lor proprie. Și apucă pe un drum pe proprie răspundere. La urmă, putem vedea dacă s-a meritat sau nu. Ne e greu să spunem că nu s-a meritat, că a fost vorba de ceva care vine din dorința de-a fi vertical, drept, corect, de-a lua atitudine. Ca profesor da, e corect, trebuie să fie un model de urmat. Dar s-a meritat? și față de cine? Față de conștiința sa? Obținând ce? Și cui i-a folosit. Da, toată stima și empatia noastră, a luat atitudine față de nedreptate, a suferit, dar s-a meritat?

    După părerea mea, atipică, am înțeles că legionarilor, după un timp le-ar fi dat drumul din pușcării dacă ar fi schimbat macazul ideologic, declarativ. Să fii legionar, ca student, și să te ții legat de-o himeră după un deceniu-două, care între timp decedase de-a binelea, mi se pare total neproductiv. De ce? Pentru că nu era în profunzime vorba de dreptate (vizavi de God și față de aproapele său), căci răzvrătirea omului e mereu activă, față de creatorul său și față de semeni, neluând în seamă prevederile morale de funcționare normală a omului în economia lui God.

Leave a Reply to George Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s