Să-l iau în brațe pe grasul de alături

La un meci de fotbal nimic nu e mai firesc decât, dacă cumva te-ai dus singur, ceea ce e nefiresc, să sari în sus de bucurie și-n efuziunea aia de emoționată fericire să-l iei în brațe pe grasul de alături, și el venit singur, de data asta firesc, că e gras, na, și să țopăi de bucurie ca două alune îngrămădite una-n alta. Golurile de minge unesc în bucurie, precum autogolurile în năcaz. De asta e frumos fotbalul, e pasional, ca sexul multașteptat, și generează cel mai ușor și relaxat mijloc de comunicare. Nici nu trebuie să-l înveți, vine natural, știi cuvintele din pruncie. Grasul ăla poate fi cubanez sau japonez, o să te înțelegi perfect și complet cu el, cum nici cu tine însuți nu reușești.

Dar ce te faci când te înșfacă bucuria de gât, gata să te sugrume, o bucurie de aia zârghită, ce nu știi dacă e fericire sau mai degrabă zmiteală de cap, dar nu ești nici la meci, și nici n-ai un gras, indiferent de naționalitate, alături? Ce faci?! Ce te faci?

Haiduc te faci. Plesnești din bici de unul singur, mânaț măi! Asta faci. Te învârți ca un câine, de preferat turbat, în cușcă, te ridici, te așezi, te ridici, te așezi, îți frângi mâinile, iei o gură de nimic din cana de cafea demult goală, din care tot ai luat guri de nimic, te ridici, te așezi, iar, ridicatul și așezatul e ca pocnitul din bici, deschizi ușa, te uiți în lungul culoarului gol, nimini, închizi ușa, te întorci în cameră, te uiți cu ciudă la cana de cafea din care refuzi să mai storci ultima picătură cu capul dat peste cap, te uiți pe geam, în lungul copacilor, pui mâna la gură, la ochi, la piept. Cui să-i spui, cui să-i spui? Pe cine să sun să chiui la telefon despre isprava mea? Oleacî di răbdari, stai să văz.

N-ai cui să spui. Mai dai o tură de târcoale camerei, o tură de poftă la cafea, mai dai oleacă perdeaua la o parte, tot acolo-s copacii, scoți telefonul, frunzărești agenda cu un zâmbet așa de larg pe față, că te dor fălcile. Na, sunî acu’. Pi cini? Tăț îs la muncă. Ocupaț. Lumea asta! Și chiar de n-ar fi, ce să le zic ca să înțeleagă? Sau cum ar putea să înțeleagă, când tot ce s-a petrecut, e pentru ceilalți ceva normal. Și doar pentru tine extraordinar. E ca și cum cineva s-ar bucura de soare în a 10-a zi de cu soare din vara asta. Nimic ieșit din comun.

– Alo, da?

– Nu mai pot de bucurie, să vezi ce s-a întâmplat.

Gâfâieli, înghiți gol, în sec, în suflet, fără apă, nodul din gât stă în gât, oprești un lacrim ce stă să se ițească și continui.

– Ce e, ești bine?! (vocea alarmată a sunatului)

– (tu, turlului și sanchiu) Da, da. Stai să-ți zic, extraordinar, nu pot să cred, știi că nu-mi aminteam parola, și tot am încercat, și azi, deodată, mi-am amintit-o, din senin, din nimic, genial, cât m-am chinuit și…

– Da, și? Asta era? Bine că ți-ai amintit.

– Stai, că nu înțelegi, nu e așa de simplu. Nu-ți dai seama ce înseamnă asta!!! Nu-ți închipui ce mult mi-a trebuit, să vezi cum mi-am amintit…

– Ei, da, ce să fie? Mai nimic. A trecut acceleratu’.

Și-aș închide cu bucuria pleoștită ca o umbreluță de coctail ce încă efervescește sâsâit drept sub nas.

Deci nu, n-ai cum să suni pe nimeni. Mai riști să fii întrebat ce-ai băut? O țuică? O perjată? O strugurată? O vișinată? O afinată? O coacăzată? O zmeurată? O corcodușată? Di tăti, bre! Di tăti! Deodată, împreună și alăturate, acolo adevărată și vrednică coeziune între neamurile poamelor.

Nu-mi pot șterge zâmbetul de pe față, mă învârt pe scaun într-o parte și-n alta și decid, grabnic și definitiv, că pe lângă toate tragediile, cea mai mare și mai mare e aia să nu ai cui să-i spui că tefericești, te hlizești, te chicotești. Pocnești, nu alta, ca un grăunte pe plită, cucoșel. Sau chiar dacă ai, cum să-l faci să înțeleagă că poți să te bucuri atât de sus și tare de ceva așa de jos și mic. Mic? Mă gândesc oleacă. Da, e mic, nu moale, chiar dacă antonimiza cu tare.

Morala: iubiți și grașii vagabonți de la meciurile de fotbal. Sunt indispensabili!

One comment

  1. Dragă Menda, ai dreptate, e dramatic să n-ai cu cine să împărți bucuria aceea prea mare, dar și bucata aceea mai mică sau lipsa de tandrețe, în singurătate, care luminează fața omului în acele momente de asociere. Cunosc din experiență, dacă zeci de ani n-aș fi sărutat și îmbrățișat acea față primitoare și zbârcită n-aș fi știut cât de mult bine-ți poate face căldura-ntâlnită.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s