Bomboanele din biserică

Cele mai bune bomboane din lume, sau aproape cele mai bune, la întrecere cu cele de la baba Adela, le-am mâncat când eram mică, evident, sunt bomboanele copilăriei, culese, la întrecere cu alți copii, de pe covoarele de iută din biserică, târându-mă printre picioarele încălțate în pantofi lăcuiți ai celor veniți la nunta lor. A celei mai gingașe mirese, așa de gingașe că a și leșinat în biserică de la fumul de tămâie, cu un mire urât și negru, cu voce groasă și cuvinte românești la fel de urâte și negre ca și el, că vorbea stricat. Se străduia, săracul.

Mireasa avea păr auriu, ca în poveștile cu cosânzene, și privire albastră-caldă, de zi de vară cu scăldătoare de puradei goi pușcă la pârâu, sărind de sus, să stropească pe toți în jur. Era furată de zmeul rău și urât de la părinți și dusă departe, peste hotare, peste nouă mări și nouă țări și nunta lor sărbătorea ultima dată când ea mai era în țară. Fata singură și neprețuită a părinților cuminți și profesori, se cunoscuse cu un străin în facultăți. Și străinul o luase. Părinții n-ar fi dat-o dar fata se voia măritată, așa că n-au avut de ales. Și-au făcut nuntă, una mare și cu ifos, la care veniseră toate cele multe rude ale străinului, și ele urâte și negre, și care, față de mire, nici măcar românește stricat nu vorbeau. Veneau să sărbătorească alături de celelalte rude, rămase fără fată, fapta cea de seamă feciorului viteaz ce reușise să puna laba pe căprioară. Fericită, căprioara, nu zic, dar și cu jale ascunsă-n beteală, căci tătâne-su, alb în cap și zâmbind șters, ridicase paharul în cinstea mirilor la masă și dintre toate puținile mele amintiri de copil de atunci, e și acea a lacrimilor lui brăzdând obrazul greu printre cuvintele “mi-ai furat fata”. A fost de neînțeles pentru mine atunci de ce aplauda lumea vesel după ce  bătrânul grăise în lacrimi. Acum știu de ce. Trebuia să aplaude. Ca să nu plângă și ei.

N-am uitat bomboanele alea, așa cum n-am uitat mireasa aurie și mirele negru. Nu mai mâncasem așa ceva până atunci. Și nici de atunci încolo, multă vreme. Bomboane necomuniste, aduse de peste cele nouă țări și nouă mări. Și aruncate din belșug din niște coșuri largi în care se afunda cea mai fericită mână, ca să prindă în pumn și să răsfire curcubeie grele în aer, ce să cadă peste miri în biserică, dar dulce și mărinimos pentru copiii satului. Cu miez de alună coaptă, cu înveliș de ciocolată în arome și deasupra cu glazură în strat subțire, crocantă, de zahăr colorat, cel mai mult în alb. Dar erau și roz, și portocalii, și bleu. Înspăimântător de bune, mereu suprinzătoare, cu gust diferit, nu știai peste ce-o să dai când le lăsai, cu cucernicie aproape, să se topească încet-încet, cât mai încet posibil, între limbă și cerul gurii, stând nemișcat, sub hipnoza bunătății nemaiîntâlnite, ca să îți ajungă cât mai mult timp, să te bucuri de ele îndelung. Făceam apoi schimb de culori, începuse și un scurt comerț între noi, copiii, ce adunaserăm hrăpăreți prada, rămași mult după ceremonie, în patru labe prin biserică, să mai scotocim prin faldurile covoarelor, pe sub scaune, după cele fugite de-a dura departe de primii ochi.

În afară de bomboanele cele mai bune, sau aproape cele mai bune, din lume, aruncate pe jos în biserică, atunci când se făcu cununia, și de tatăl în lacrimi albe, cu paharul de vin roșu în mână, ridicat în picioare, desupra capetelor ce înțelegeau durerea părintelui, mai am doar încă două amintiri de la cea mai romantică și delicată nuntă a copilăriei mele. Una e atingerea ușoară, ca de mătase fluturată pe lângă obraz de vântul Mediteranei, a mâinii miresei, ce mi-a mângâiat ușor obrazul, în mănușa alb dantelată. Atingerea diafană și parfumată, cum numai o zână cu ochii ca cerul putea să aibă. M-am simțit mult timp după aceea ca însemnată de o binecuvântare cerească. Cealaltă e gluma mirelui, trăgând mucalit de cordonul din jurul gâtului. “Me strânge papionul”, mi-a zis, făcându-mi din ochi.

Am găsit acum bomboanele cele mai bine din lume, sau aproape cele mai bine, de cumpărat. Nu-s la fel. Nu-s niciodată la fel.

One comment

  1. “Cele mai bune bomboane…din lume…sunt bomboanele copilăriei”

    De apreciat sinceritatea, vulnerabilitatea de-a te expune. Copilul sănătos se bucură, e deschis oricăror oportunități. Dar, crescând, cu timpul i se schimbă tot mai mult starea sa naturală în care se bucura altădată. Într-adevăr, mediul ne schimbă-ne transformă, apoi inima noastră strigă “Unde ești copilărie, cu pădurea ta, cu tot?” Devenim oameni “maturi”, reci, culți și nemulțumiți.

    [La Isus] i-au adus şi nişte copilaşi, ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii, când au văzut lucrul acesta, au certat pe aceia care-i aduceau. 16. Isus a chemat la Sine pe copilaşi şi a zis: “Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei. 17. Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea.”(Luca 18)

Leave a Reply to George Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s