We have just so much time

Spend it wise.

Timpul e limitat. Timpul nostru aici. E atât de simplu, e atât de evident că nu trebuie dat pe lucruri de nimic. Pe lucruri în care nu ești complet interesat, din varii motive, dar interesat. Și totuși, atât de paradoxal, îndeosebi pe lucruri de nimic se duce, că-l dăm sau nu. În mare parte pentru că viața în sine e făcută, în cea mai mare parte, tocmai din acele lucruri mărunte, de nimic, neinteresante, trezitul de dimineața, dușul, îmbrăcatul, pregătitul cinei, statul la cozi, statul în trafic, mersul de colo colo. Avem nevoie să ne credem nemuritori ca să funcționăm, să fim.

Secundele-s numărate, dacă faci un calcul ipotetic și proiectat în viitor în cel mai optimist mod posibil, să zici că trăiești 100 de ani, poți afla cu exactitate cam câte secunde ți-au mai rămas într-o numărătoare inversă de care, în cea mai mare parte a timpului, facem complet abstracție. Teoretic, o astfel de numărătoare inversă ar trebui să motiveze să GET A LIFE, sigur, scris cu litere mari, așa cum scriu toate bannerele motivaționale cu zeci de like-uri pe facebook, un loc unde oamenii învață să recadă în metomimie. Facebook, locul de pierzanie a limbajului articulat. Doar că, practic de tot, avem deja a life, așa cum e orice life, făcută din puzderie de momente fără vreo importanță, de care n-o să-ți amintești niciodată, un fel de momente de legătură, ca un ciment ubicuu ce ține între ele pietrele mari, acele câteva, poate vreo duzină, de mari momente, ce definesc viața ta. O astfel de numărătoare inversă poate s-ar adăuga la toate momentele alea cu moartea proeminentă, cum ar fi înmormântări sau bolile de lungă durată ce duc lent spre neființă, momente pe care creierul, într-un mod foarte grijuliu și protector, ajunge să le abstractizeze în așa fel încât să-ți mănânci sandvișul la fel de liniștit ca o pisică ce-și înghite lacomă bobițele de mâncare din castronel. O pisică de casă, desigur, cu bobițe și castronel la discreție. Un om cu bani destui, desigur, pentru sandviș. Dincolo de asta-s luptele de supraviețuire, unde te bați zi de zi cu moartea. Atunci n-are creierul ce face, nu poate ignora. Dar să vorbim de omul lumilor moderne liniștite.

Un studiu drăguț, publicat recent în NeuroImage și povestit mai pe înțelesul publicului larg în The Guardian, arată cum creierul refuză să cupleze imaginea propriei persoane cu moartea. În timp ce imaginea proprie alături de cuvinte ca ‘înmormântare’ duce la modularea rețelei neuronale, cu scăderea transmisiei, imaginea altor oameni alături de cuvintele negative, corelate cu moartea, nu duce la modificarea transmisiei. Într-un fel, se arată fiziologic negarea morții, cum neuronal creierul lucrează activ la negarea mortalității proprii, în timp ce recunoaște fără probleme mortalitatea celorlalți.

Pentru că probabil, doar atât timp cât ne credem nemuritori, putem să continuăm să ne ocupăm de joburi înspăimântător de plicticoase, să privim televizorul cu mizerii ce ne-ar arunca în cea mai mare disperare dacă am conștientiza că aia ar putea fi ultima oră de viață, să stăm zi după zi în trafic, mai înaintând vreo 10 metri în 10 minute, prinși în timpi morți, să mergem la nesfârșite cumpărături prin Mall-uri și să ne luăm alte lucruri de care nu avem, cu adevărat, nevoie, să scriem pe un blog citit de doi rătăciți, ca și tine, într-un ocean digital babilonic, la fel de amestecat și de imprecis ca imaginea din satelit a curții tale.

Ori poate tocmai de aceea avem nevoie de mecanismul ăsta de apărare, care funcționează înfiorător de bine, încât ne putem continua senin să ne ducem zilele de parcă niciodată nu s-ar termina. Fără el am îngheța. Am paraliza. Ne-am opri înainte să ni se oprească zilele, ne-am sinucide înainte de vreme, ori prin viață prea multă (speed, exhaustion, drugs, risks), ori prea puțină. Nu ne-am mai putea bucura nici măcar de cea mai frumoasă strălucire a soarelui printre țurțuri groși în cea mai rece zi de iarnă. Ajungem, în ce privește moartea, cu toată scoarța noastră cerebrală ce ne face oameni, să funcționăm la nivel individual exact ca animalele, total orbi la propria mortalitate. Iar acea teroare existențială, frica de moarte, e falsă, de fapt. Frica e doar rațională, nu trăită cu adevărat în oase decât rar, în momente de răscruce, când simți în ceafă suflul rece al sfârșitului. The this is it moment. Iar dacă treci peste momentul critic, te vindeci miraculos, scapi prin gaura acului de accident, trece și acea realitate brutală a morții iminente, palpabile. Rămâi cu amintirea morții, conștientizarea ei, însă din nou, cu adevărat, o uiți, o ignori, și continui. Business as usual. We all live in denial. We must. Or we wont live at all.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s