Nu e niciun secret, să știți. Iau vitamine.

Kaufland, Bucureștii noi, joi, 4 după-masa. Cu coșul tras după mine printre rafturi, mă uitam după mâncare, ceva frugal și care să nu se strice repede, felul grăbit și prescurtat de alimentație, care să ia cât mai puțin timp, ca să rămână pentru restul lucrurilor, pe care le credem mai importante. Grăbită și distrată, parcurgeam culoarele până când a trebuit să mă opresc brusc. Pentru că bătrânica din fața mea se oprise brusc. Încremenise fără niciun preaviz și-mi oprise tot avântul.

– Sunteți bine, întreb reflex și mă aplec spre mica ființă, intrată parcă la apă.

Femeia ridică încet capul din pământ și, de la distanță de ani lumină mă privi cenușiu prin lentilele ochelarilor groși, c-o expresie aproape meditativă.

– Da… da, numai puțin, stau să mă odihnesc puțin.

Încetul din ochii ei se lovi zgomotos de repedele din al meu. Al ei câștigă. Nici n-avea cum altfel, culoarul era prea mic ca s-o depășesc.

– Să vă ajut cu ceva, întreb iar, privind scurt la coșul pe care și ea-l târâia în urma ei. Doar că al ei gol. Al meu deja neîncăpător.

– Nu, nu, mulțumesc că sunteți grijulie, nu e nevoie, sunt bine, numai un pic, că nu mai sunt așa sprintenă.

Zâmbesc când îi văd zâmbetul simplu pictat pe buzele subțiri, palide, împodobindu-i chipul uscat, plin de riduri. E mărunțică, slabă și puțin adusă de spate. Tunsă scurt, modern cumva, la fel ca și hainele micuțe și duioase, micuțe și duioase împreună cu ea, înfășurată moale, într-un pardesiu verde și uzat, peste care avea o eșarfă uriașă, alburie ca puful de păpădie, lungă până la genunchi, ca și haina. Părul complet alb și subțire, la fel de alb și subțire ca pielea mâinilor sub care se vedeau venele albăstrui, era ușor electrizat, plutindu-i ca o mătase lichidă în jurul capului. Botinele negre stăteau cuminți aliniate una lângă alta ca în fața unei linii invizibile, de start. Sau de stop, căci stătea mai departe nemișcată și, privindu-mă liniștit, continuă să-mi vorbească.

– La anii mei, mi-a spus doctorul să ies în fiecare zi câte puțin, să fac mișcare, și ies în fiecare zi, trec pe la magazin, eu locuiesc aici, foarte aproape, și-mi arătă cu mână undeva, în direcția unor blocuri de pe lângă.

– Câți ani aveți, întreb prinsă firesc în familiaritatea cu care-mi vorbește.

– Am… am. Am 96 de ani. Și să vă mai spun ceva, să știți că n-am stat o zi în spital. Nici mama mea n-a stat, a murit la 92 de ani, pe umărul meu, așa, deodată, n-a avut nimic, numai niște reumatism.

– 96?!!… Dar n-arătați… adică… nu știu… și mai și mergeți la cumpărături! Ce-ați făcut, care-i secretul?!

– Nu e niciun secret, să știți. Iau vitamine, în fiecare zi, ca și cu mișcarea. Am avut un doctor foarte bun, a murit săracul, dar el m-a învățat. În fiecare zi vitamina B, vă spun, mai ales, a zis el, pentru că sunt vegetariană. Iau cu sfințenie. Că să știți, eu nu mănânc carne. Deloc. Tot el mi l-a recomandat pe doctorul de acum, e bun, foarte bun și ăsta, câte zile o mai avea și el, că tot zice că-l doare spatele.

Râd ușor și o urmez în timp ce bătrânica se mișcă cu pași mici și înceți din nou printre rafturi.

– Vă spun, vitamina B, ea mă ține pe picioare, i-am spus și fetei mele să ia, dar n-ascultă, Nu pot s-o forțez, că nu înțelege.

Am condus-o până la ușa magazinului, ne-am luat călduros rămas bun, ca niște vechi cunoștințe, ea mi-a mulțumit din nou, deși nu știu pentru ce, și-a luat-o în dreapta, pe linia de mașini, că nu e trotuar acolo pe care să mergi, se presupune probabil că toți vin cu mașini. După ce am privit o clipă cum se îndepărta molcom, cu pași mici, ducând în mână punga în care atârna stingher micul iaurt, atât își luase, m-am îndreptat, încărcată cu două pungi pline ochi cu mâncare în plastic, spre mașina din parcarea din față.

Imaginea chipului ei zâmbitor și fragil, încadrat de păr ca de o aură argintie, m-a urmărit ca un talisman, spre luare aminte, și ajunsă acasă, am intrat online pe site-ul Farmacia La Preț Mic să caut vitamina B. Și eu eram vegetariană.

farm

(Post publicat în cadrul competiției Superblog, toamna, 2019 – proba XI.)

4 comments

  1. Menda, dragă, ai un har nemaipomenit la scris și povestit; ieri voiam să revin la anteriorul articol cu observația că la recitire mi-a plăcut și mai mult; astăzi, la fel, naturalețea scrisului tău cucerește deîndată, bravo!

  2. “Imaginea chipului ei zâmbitor și fragil” – ești tare vinovată, Menda, tare vinovată, scrii fermecător… citind titlul, coborând în jos, abia atunci mi-am dat seama că mai citisem povesea femeii “mărunțică, slabă și puțin adusă de spate”, dar tot nu știam că… Abia când am văzut că erai și tu însăși condusă de… mi-am amintit!

Leave a Reply to Editor Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s