Prima lecție de yoga. Yin yoga.

Adică felul cel mai blând și bun de yoga. când stai mai mult pe jos, în contact cu solul, pentru vesticii înțepeniți de sedentarism, munca de birou, statul în scaun și contemplat interminabilii biți de pe monitoare. Cineva trebuie să le miște și lor încheieturile. Mai bine yoga, decât mersul cu tramvaiul.

Pică o recomandare aici, una dincolo, și se făcu de-o curiozitate, agitată suficient să dea în foc de-o sintagmă de genul “life changing“. Gata, trebuia să vină și momentul să încerc și eu. (Trec sub tăcere că a mai venit de vreo câteva ori momentul ăsta, dar l-am lăsat să treacă pe lângă mine, zicându-mi că am timp mai încolo. Și un mai încolo azi, un mai încolo mâine, până când vine o zi și rămâi fără mai încolo. Mori. Am zis să n-aștept ziua aia și să mă duc azi.)

Fusei.

M-am străduit oleacă până să mă duc. A se citi, codi. Dar cum să nu mă codesc, dacă aveam să intru de bună voie și nesilită de nimeni în acea încăpere a vieții pe care din principiu, nărav și ignoranță, am ocolit-o o viață întreagă? Mă refer la sala de sport. La școală mi-a scos mama scutire, că stricam bunătate de medie cu note proaste la sport. Absurd! Dar măcar am alergat pe câmpii. Și acum o iau pe câmpii, doar că agale. N-am avut ocazia, deci, să mă împrietenesc vreodată cu sala de sport, dar unele prietenii se încheagă abia după o anumită vârstă, cum e prietenia cu aparatul auditiv, sau cea cu proteza dentară, sau cea cu poștașul. De două ori.

Am căutat ceva pănă să o găsesc. Sala. Știam că dacă vreau să cresc șansele să nu renunț după o tură, trebuia să fie ceva atractiv. Unde atractiv pentru mine înseamnă curat, foarte curat, deosebit de curat, și cu personal drăguț. Deosebit de drăguț.

Am investigat terenul. La prima la care am fost, era personal drăguț, dar sala vuia de frig. Polul nord. Bine, pentru ăia asudați sub fiare și sudori, n-o fi fost vreo problemă. Dar pentru mine era, că m-am îmbrobodit ca o mamaică să pot sta o oră acolo. De ce ține-ți așa frig, îi întreb la urmă. Că e automat și nu putem seta. Oh, ce treabă neasemuită! Credeam că tocmai de aia e automat, ca să se poată seta. Nu, deci.

La a doua am fost ieri. Un individ împănat ca un bivol și serviabil ca un cuțulică, m-a întâmpinat și mi-a prezentat sălile. Mari. Multe aparate. Oameni gâfâind pe ele. Getting old in style. Eu n-am nevoie decât de unul, ăla cu bandă, să merg. Mi s-au lungit urechile să merg pe afară. Serveau și yoga. Oh, da? Ce bine, că vreau să gust și eu. Părea locul perfect. Numai că.

Numai că mirosul ăla de cauciuc și ciorap, specific sălilor de sport ultra băiețești, unde se bate cu furie mingea, alea cu hai facem un baschet, hai să alergăm de să ne sară pingelele și să duduim toți, la unison, a transpirație, hai ne cățărăm pe funii, hai țipăm toți și sărim în cap pe saltele, mi-a dat instant unlike. O sală de sport cu energie masculină, prea masculină. Eu aveam nevoie de ceva mai feminim, mai plăpumos, mai bibilos.

A treia încercare, desigur ca în povești, cum altfel, că numai acolo trăiesc eu, a fost cu noroc. Am întâlnit-o, pe ea, sala cu care am de gând să mă împrietenesc. Sper să reușesc, trecutul meu zbuciumat cu sălile de sport, atârnă greu în urmă și mă trage în jos. Ca o halteră, bine? Deci am toate premisele ca să nu-mi iasă. Dar eu tot încerc, mai cu seamă când e vorba de prietenii imposibile.

Sala de sport, a treia și a mai mândră dintre toate, e nouă. Chiar nouă, într-o clădire abia făcută. De cum intri pe ușa pe care-o deschizi cu mâna, căci nu, nu au uși automate, deocamdată ăsta e singurul minus pe care l-am descoperit, închipuie-ți că vii cu mâinile pline de box la sport, cât de bine ar prinde să ți se deschidă ușile în față, ca niște cortine de intrat în ring. Anyway, am să le completez formularul de îmbunătățiri și-am să le zic, dar mai stau să adun minusuri, să fiu sigură că le dau un aviz complet, bine informat, despre ce trebuie să mai facă să devină perfectă. Căci cine nu iubește perfecțiunea?

Eu n-am venit cu mâinile pline de box, deci am reușit să deschid ușa și să ajung în fața unui ghișeu dincolo de care mă priveau doi oameni cu ochi strălucitori. Mi-au strălucit imediat și mie ochii. Lumina. Orbitoare. Venea din niște lampioane ce se bălăngăneau până aproape deasupra frunții (poate și asta să trec la cartea cu sugestii ale clientul-sfetnic-bun, să le tragă o țâră mai sus, sau măcar să le dea mai încet). M-am dat puțin mai în spate, să îmi scot soarele din ochi, și privind încurcată, când la unul, când la altul, am povestit ce caut. O sală cu care să mă împrietenesc. Oamenii, cei doi de dincolo de balustrada, erau formați dintr-una bucată tinerel-maimuțel, enorm de tinerel, cred că-mi putea fi și nepot dacă mă grăbeam deosebit de tare, și dintr-una bucată prețioasă femeiuță în alb. Purta o flanelă albă. Delicată ca un ghiocel, cu părul prins în coadă, cu ochi mari și adânci, de căprioară, cu mișcări lente și voce șoptită. Aristocrată apariție, ce caută la o sală de sport? Caută să mă ademenească pe mine, desigur, că deși atunci când mi-am spus litania, am privit dezorientată, când la maimuțel, când la femeiuță, ea a fost cea care a preluat discuția mai departe cu mine, înțelegând imediat importanța capitală a clientului ce știe ce caută, dar nu găsește niciodată și se plânge, în plus, și de toate celelalte săli ieșite în cale. Ca o adevărată matroană a casei, m-a condus să văd doar un pic, ridicând câte un colț mic al perdelei dincolo de care se desfășurau faptele alea care duc la mușchi reliefați sau atacuri de cord, depinde de la ce vârstă te uiți.

Era curat. Era călduț. Era alburiu. Nu era muzică tare. No smelly cat. No smelly socks. În săli n-am intrat, să nu tulbur musculatura ce se exersa din greu pe diferite platforme, dar mi-am făcut o idee. Un tur rapid, dar convingător. Convingătoare, mai ales, și femeiuța, care mi-a vorbit șoptit și melodios despre ce poate oferi sala lor. Mai feminin, mai plăpumos, mai bibilos de atât nici nu se putea. M-a descântat cât a fost nevoie, de am semnat imediat că vreau să vin. Știam că nu trebuia să pierd nicio secundă, dacă nu mă angajam pe loc, și mai ales în fața unei femeiuțe cu posibil nerecunoscut sânge albastru, aveam să mă mai gândesc până mâine. Iar eu când mă mai gândesc până mâine, mă răzgândesc. Sigur găseam eu iar ceva să stric frumoasa prietenie, care nici măcar nu începuse, cu noua sală de sport.

Și după ce ieri am spus răsunător și cu pieptul înainte, ca la primitul cravatei de pionier, da, vin la voi, a fost cam greu azi să mă privesc în oglindă și să zic că nu. M-am dus, gata să întârzii ca de obicei, căci refrenul să mă duuc… să nu mă duuc, a ținut până în ultimul moment. Să fie și mai exciting, in the bad way, de parcă n-ar fi fost deja. Dar văzând că întârzii, plus că nu știu să mă dezbrac în public, chiar și-ntr-un vestiar, m-am îmbrăcat de acasă de-a gata, în colanții de sport special luați de mai mult timp pentru asta, tricoul mulat, hanoracul roz, și ghiozdanul de sport. Nou botezat de sport, că era doar un ghiozdan înainte, azi l-am avansat și i-am dat un salariu mai mare, tenișii mei. Just in case, deși mi-au spus să vin în ciorapi la lecție.

Am ajuns gâfâind. De emoție. Când am intrat oamenii stăteau deja în poziție de start. Adică pe jos, pe niște covorașe, într-un cerc mare, cu educatoarea de yoga în cap. Nu ea. Ci în capul cercului. Care pentru prima dată în istoria cercului, avea un început, la ușă, pe unde am dat eu buzna peste ei. Lumina era așa, spre asfințit, din aia de te ia cu somn. Și o muzică cu mantre susura pe fundal. Exact de parcă aș fi intrat într-un templu, nu în sală de sport.

De la înălțimea mea prea înaltă pentru toți ceilalți, așternuți smerit pe jos, m-am apropiat complet nespiritual de educatoare și-am îngânat, ăăă, știți eu, prima dată, yoga? Fără un cuvânt, nici măcar me tarzan, you jane, de parcă făcuse pactul tăcerii, s-ar ridicat elastic, mi-a făcut semn spre capătul sălii, unde aparent mai era un locșor, anume lăsat pentru disturbatorul ultim, mi-a întins pe jos un preșuleț, mi-a dat și-o pernuță, o păturică și un fel de cutie misterioasă, care apoi am aflat că nu e o cutie, ci o cărămiduță ușoară ca polistirenul, dar solidă ca lemnul, pe care să ți-o pui sub fund când poziția cu numele half saddle (vezi poza de mai jos, sursa aici, illustration by kveta, zic ei), nu-ți iese.

yg
Half-saddle pose, illustration by Kveta.

Mie nu mi-a ieșit nicio poziție, în afară de aia întinsă pe spate și de aia pe burtă. Dar e doar prima lecție, să nu plâng. Deși după ce n-am putut să fac prima poziție, aia care vine după statul în fund, mi-a venit să plâng. Asta pentru că mă uitam la femeia din dreapta mea, la vreo 60, întinsă ca gumilasticul. Și la aia din stânga mea, cred că deja cu niște ani peste 70, mai flexibilă ca mine. Welcome to the new old age.

Mai mult am zăcut lată pe podea, decât să rabd să stau în toate pozițiile alea, de întins ligamentele. Măcar era călduț în sală, muzica domoală, educatoarea vorbea minimalist, și atunci pe un ton adormitor. Mai tare se auzeau respirațiile zgomotoase ale celor din jur, întinzându-și trupurile. Am avut de furcă cu părul, prinde-l când să mă aplec în față, lasă-l când să stau pe spate. Măcar am avut o ocupație, căci cu yoga s-au ocupat ceilalți din jur.  La sfârșit, când să-mi strâng jucăriile, am intrat în vorbă cu femeia din dreapta, care-și punea șosetele. Era cu bărbatu-su, veneau în echipă, deja de la începutul anului. Așa am înțeles de ce pufnise în râs când, la o schimbare de poziție, de după ea s-a auzit cum a bufnit un trup lăsat prea repede pe jos. Erau în cârdășie. Tot în cârdășie mi-au spus prietenoși ca niște indieni de pe stradă, să nu mă descurajez.

La urmă m-am dus să povestesc și educatoarei mai multe, scuzându-mă că nu mi-a ieșit nimic, știți, e prima dată. Am primit înapoi cel mai important lucru pe care-l poate da vreodată un instructor. Încurajări. Le-am luat pe toate, le-am verificat să nu fie expirate, le-am pus în rucsacul cu epolet de sport, și…

Și… cred că aproape sigur că am să mă întorc! Vreau să înțeleg și eu cu ce se mănâncă lumea asta cu adidași de schimb, butelcă de apă la purtător pentru hidratare, din care țorci ca un sugar, și sutiene cu susținere.

Louis, I think this is the beginning of a beautiful friendship.

One comment

  1. Articolul e interesant, atractiv scris. Dar, cu tot respectul voi aduce un punct de vedere vizavi de yoga.
    În 1977 s-a înfiripat la București MT (mișcarea transcedentală) – scoasă înafara legii în 1981. Membru al MT era  și unul dintre profesorii mei, Corneliu Burada, care fusese ministru adjunct la Transp., iar după 1989  un timp ministru al Transporturilor.
    În 1990 gruparea MISA a lui Gregorian Bivolaru, destul de mediatizată ulterior – adeptă a yoga, deci se cunoaște câte ceva că e mai mult decât yoga la sală,  asane.
     MT are la bază chestiuni filozofice de regenerare spirituală, ale lui Maharishi Mahesh Yogi (1918-2008)  –  fost guru indian, cunoscut pentru dezvoltarea tehnicii de meditație transcendentală, liderul și guruul unei organizații mondiale care a fost caracterizată în mai multe moduri, inclusiv ca o nouă mișcare religioasă și ca non-religioasă!!
    Yoga este una din cele 6 școli traditionale (astika) ale hinduismului, bazată pe meditație ca o cale spre auto-cunoaștere și eliberare. Textele Hindu, care stabilesc bazele yoga conțin: Upanishadele, Bhagavad Gita, Yoga Sutra lui Patanjali, Hatha Yoga Pradipika și multe altele. În India, Yoga este privită ca fiind un mijloc de desăvârșire atât fizică, precum și spirituală. (wikipedia).
    Am practicat yoga  în 1991, în orașul meu de provincie, în baza unor pagini scrise, ca teorie, care soseau periodic, cu un guru tânăr absolvent la Iași de… Electrotehnică.  
    Vreau să subliniez că partea fizică e la vedere, se face într-adevăr, dar bază e filozofia, meditația, în final ceva de genul spălarea creierului. E un fel de religie, ocultă.
    Pe scurt: sunt două religii mari, două credințe mari și două feluri de închinări, conștient/inconștient, lui Dumnezeu (Iisus Hristos) sau Diavolul. Suntem capacitați, fiecare dintre noi, fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de duhul diavolului. Credința creștină are ca suport Biblia, iar toate celelalte filozofii și credințe/religii/filozofii îl au în spate de înșelătorul, dușmanul nostru și al Lui Dumnezeu (Iisus). Nu există o cale neutră, sau o alta decât cele două, ori una-ori alta; cine nu alege, l-a ales deja pe stăpânul Halloween-ului. Deoarece cine-L alege pe Iisus, trebuie să se lepede de sine și să-L urmeze pe El – e o chestiune spirituală, gen meditație, rugăciunea și închinarea – în rest creștinii sunt niște oameni normali. Ca și ceilalți, adepții  Halloween-ului și al altor chestiuni sataniste (islamism, hindusism, confucianism, ai lui Osho etc), pot fi niște oameni cu o viață normală (dar care nu i se închină lui Dumnezeu, Creatorul lor și Cel care a pregătit creștinilor autentici o viață spirituală veșnică (încă de aici) odată cu trecerea în lumea nevăzută prin moarte – cf. Biblia. 

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s