Dust to dust. Bit to bit.

M-am uitat aseară prin bibliotecă. M-am așezat pe jos, să răscolesc rafturile de desubt, la care nu mă uit niciodată. Cimentul era rece și n-am stat mult. Am găsit o mulțime de minunății. Am pus, cu zgârcenie, ceva deoparte, tot mai cu zgârcenie. Pe care aș vrea să le citesc. Când? Când într-o lume în care în permanență nu e timp?

Cândva.

Cândva începe să fie echivalent cu niciodată.

Poate să îmi organizez viața militărește. Cu timpi exacți despărțiți pe ore, de citit, de scris, de respirat. Cum și-o organiza Cozma în facultate, își făcuse un orar nebun, paralel cu cel de facultate, făcut pentru timpul liber, cu ore strict delimitate, de citit, de învățat, de dormit. Cât de clară mi-e acum imaginea lui! Cum nimeni nu l-a înțeles niciodată atunci, ce fel de om era, de ce ar fi avut nevoie. Și cât de mult l-ar fi ajutat propria cunoaștere… Memoria fotografică, lista uriașă de calități pe care trebuia să le aibă prietena perfectă, care să știe 3 limbi, să cânte la un instrument, să fie premiantă în grupa ei, neîndemânarea oribilă a unui trup ce atârna mereu nepotrivit pe un suflet sugrumat, mâinile alea mari, transpirate, cu care nu știa niciodată ce să facă, privirea fixă, lungă, sticloasă, dincolo de căpruiul căruia se vedea o luminiță jucăușă, de motan timid ce vrea să se joace dar nu știe cum, bolovănismul extrem ce-l făcuse renumit și, automat, marginalizat. O vreme am fost în vizorul lui, ca adversar, punct de invidie, nu înțelegea cum se putea ca o femeie să-i fie rival, sau mai presus chiar?!

Chiar i-am dat o palmă? Când a venit să speculeze cu glas tare, în mijlocul grupului, despre culoarea părului pubian? Parcă da, parcă i-am dat o palmă zdravănă, parcă a răsunat, acum e o amintire prea ștearsă. Poate am scris-o cândva. De ce ar fi asta important? Pentru că e parte din istoria mea. Istorie făcută din toate faptele și gândurile laolaltă ce le-am clădit, cum m-am priceput, în construcția de eu.

În rest, fără importanță.

Numai că acel rest… nu există. Nu există pentru mine ceea ce nu intră în atingerea mea. Cu trupul, cu fapta, cu gândul, cu visul.

Dar când n-o să mai fiu?

Va mai fi importantă istoria mea? De ce atâtea lucruri scrise? De ce-am clădit o istorie și din cuvinte? Nu e nimeni interesat să citească istoria mea înafară de mine. Să citească despre mine, ce-am trăit, ce-am fost. Și nici eu măcar n-o citesc, doar o scriu, continuu, prin încăpățânarea ființei de-a ființa. Iar uneori o scriu și-n cuvinte.

Poate că e bine că există perspirația asta a cuvintelor undeva într-un etern relativ, al rețelelor artificiale, pe niște pagini imateriale, de web, pe niște biți ce se târăsc înapoi, mereu să înghită și să păstreze.

Pentru ce?

Pentru posteritate? Pentru ce să păstreze cuvintele ieșite din atâtea și atâtea ființe?

Din mine.

Dust to dust. Bit to bit.

One comment

  1. Îmi place cum scrii, parfum de singurătate… dar Dumnezeu poate umple lipsa, omul are în sine un gol …pe care nimeni și nimic nu-l poate umple, în afară de Dumnezeu zice Blaise Pascal, vorbește cu El, să vă cunoașteți mai bine, să vă înțelegeți unul pe altul…

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s