The good, the bad, and the crows

(The good)

Avea să înceapă frumos, neașteptat de frumos. Și zic frumos nu doar pentru fapul c-am găsit parcare la nivelul unu, scutindu-mă de urcat și coborât o grămadă prin parcarea mizerabilă. Un dar aparte ca o parcare chiar în centrul orașului să fie așa de murdară, dar eu altfel decât infectă n-am cunoscut-o. Din greața de-a atinge ușile liftului, dacă nu mai sunt alții ce așteaptă înaintea mea, ce-or să mânuiască apoi de la sine înțeles și ușile, și butoanele, în locul meu, o iau pe scări. Chiar dacă și ele-s mizerabile, unse cu toți scuipații și urinații, măcar pe ele trebuie să le ating doar cu tălpile papucilor. Parcarea asta îmi amintește întotdeauna de una din dorințele mele secrete, aceea de-a putea zbura, fără să mai pierd vremea cu scări, lifturi, butoane.

În timp ce potriveam cu satisfacție mașina în locușorul așa de devreme găsit, văd tabla albă a mașinii de alături că se mișcă încet, dar clar, pe lângă mine. Mai pleaca unul, mai rămânea un loc, pentru alt norocos ca mine. N-a durat nicio clipită și locul gol s-a umplut c-o altă tablă fericită, de culoare gri. Mă uit în dreapta și întâlnesc privirea gri a bărbatului de la volan, suprins că mă vede încă înăuntru, doar venise după mine. Ce știa el! Aveam treabă eu până să ies, sortam ce luam cu mine, ce lăsam acolo. Portiera se trânti și omul dispăru sprinten și ușor în întunecimea parcării. Mai mângâi pe creștet încă o dată vechiul gând – ce bine de ăia care știu să călătorească light – dar fără să oftez, cum făceam înainte, împăcată cu gândul că eu n-am să călătoresc niciodată light, nici măcar până la pâine, și găsind printre lucrurile îngrămădite pe bancheta alăturată și ultimul maț ce trebuia să vină cu mine, firul de la telefon, după vreo 5 minute de când oprisem, reușesc să mă strecor, destul de umilă, afară din mașină.

Omul venea înapoi. Se întorcea la mașină, uitase ceva. Își ia ceva-ul și-i aud iar pașii în spatele meu. Mai aproape. În rând cu mine. Mă depășește. Avea pași mai mulți. Apoi se întoarce și-mi spune:

– Aveți un parfum foarte plăcut!

– Vă mulțumesc, îi răspund reflex. Și zâmbind. Nereflex. De surpriză.

Right there. That little comment. Made my day.

Apoi își continuă mersul, ziua, viața. Îl privesc cum se îndepărtează, în continuare cu pași mai mulți ca mine. Își târâie vag piciorul stâng. Lovit? Căzut? Din naștere? Merge strâmb, dar mie mi-a zis drept.

(The bad 1)

În magazin unii au decis să aibă cățel și să fie bădărani. Nu cu cățelul, ci cu alți oameni. Mă uitam la caiete, încercând să decid pe care să-l iau sau dacă să iau. Undeva în surdină, confundându-se c-un zgomot de fond enervant, hămăit repetat de câine și sunet de clopoței. Mult sunet de clopoței. Mult câine.

Fir’ar! O jucărică probabil, și oameni ce-și agită animalul nu în parc, ci-n magazin. Idioți, i-am urât o secundă și apoi am decis să nu mai dau atenție, ca să nu mă enervez mai tare. Doar aveam treabă să analizez caietele. Și în plus, miroseam frumos, doar așa-mi zisese nene ăla, nu? Scena și caietele se apropie de sfârșit, iau cu mine niciun caiet pentru că nimic nu se ridicase la nivelul pretențiilor mele, și mă îndrept spre lift. Chiar înainte să apăs butonul să-l chem, văd în dreapta, lăfăindu-se pe niște perne aurii, o gentuță colorată ca un basm. Apuc repede, curioasă, și cu aceeași viteză las să-mi scape din mână. Prea târziu, mă umplusem de bale. Clinchetul vesel al clopoțeilor ce ciucureau pe marginile jucăriei frumos colorate, mi-au amintit deodată de lătrăturile de câine de mai devreme. Nu era o gentuță, ci o jucărie în formă de pernă. Sau de os pufos. Pe care niște nepăsători ticăloși o dăduseră câinelui să se joace în magazin. N-o cumpăraseră, mai apoi, ci o lăsaseră plină de bale pe o pernă aurie. M-am gândit la cei care or să cumpere perna. N-or să știe niciodată de ce miroase așa urât. O s-o spele.

În lift m-am șters scârbită pe mâini cu alcool. Mult alcool. Să se mai mire cineva de ce port dezinfectant cu mine.

(The bad 2)

Las să se termine aventura prea lungă a cumpărăturilor, mă îndrept spre parcare c-o traistă plină de șosete din fir de bambus care să le înlocuiască pe cele din bumbac, și doar la câțiva pași înainte să intru, mă intersectez cu un grup de trei, care ieșeau. Trei tonți. Mi-au dovedit imediat că erau neghiobi când, în timp ce vorbeau și hăhăiau, asta nefiind neapărat o dovadă de prostie, au plescăit cu toată greutatea lor neroadă drept prin balta din calea lor. Pleoști-pleoști-pleoști, împărțindu-și reciproc stropi de zoaie maronie. Salivă, urină, excremente. Mă abțin să mă gândesc mai mult la ce conținea, să nu mi se facă greață. Mă opresc revoltată și mă uit urât la singura picătură aterizată pe papucul meu stâng. Minimalistic. Se opresc și ei de opreala mea și, treziți maximalistic de plesneala rece a zoalei peste glezne, ah, da, desigur, îmbrăcați, cum altfel, după ultima modă a prostălăilor, cu pantalonii prea scurți și șosete prea joase, bărbații în gleznele goale prelinse de zoaie se uită nătângi în jos. O, daa, o baltă, nu, ați văzut-o? Plec fără să-i mai contemplu, lăsăndu-i pe loc, ciorchine în jurul stropilor.

Sper să nu rămână botina pătată. Chiar și așa, minimalistic, m-ar deranja să-mi amintesc de ei.

(The crows)

Patru ciori. Pe drum înapoi văd pe stâlpul luminator aplecat galeș peste șosea o cioară uriașă admirând priveliștea chiar de lângă becul abia aprins, ce se încălzea să prindă puteri în flucși. După câțiva metri, alt stâlp, altă cioară, alți flucși la început de drum. Cioara exact acolo, așezată tot la gâtul bobocului ce forma bulbul luminator, tot mare, tot dreaptă, nemișcată, supraveghind șoseaua. Încă niște metri, același fel de stâlp, același fel de cioară. Și iar, a patra oară, la indigo. Unu, doi, trei, patru. Qvartet. Toate lângă bec, toate în aceiași poziție, de-ai fi zis că repetaseră scena între ele mult timp să se sincronizeze în copii perfecte. De ce toate lângă bec? O fi mai cald? O fi stâlpul acolo altfel croit, că se pot prinde mai ușor? Sau astea-s bătrâne, aprige și teritoriale și nu se-mpacă nici când e vorba de stâlpi cu destul braț orizontal cât să stea o turmă întreagă de ciori?

Fiecare cioară cu stâlpul ei.

Îmi amintesc de întrebarea aceea nesățioasă a omului, care-s șansele să mai simt, să mai trăiesc, că mai am vreodată așa ceva? Care-s șansele să mai vezi odată exact aceleași patru ciori, pe exact aceiași patru stâlpi?

2 comments

  1. Pentru mine, citindu-ti postarea, ziua a fost dintr-o data doar good. Pentru ca mi-a plăcut. Bine, sa nu îți închipui ca m-am bucurat de toate neplăcerile, mici sau mari pe care le-ai avut la cumparaturi. Pur și simplu pentru ca citind m-am simțit ca și cum mi-ai fi zâmbit în treacăt.
    Sa ai doar zile frumoase!

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s