Fever.

Reloaded.

L-am mai văzut odată, deși la un moment dat pe sărite, cred că serialele mai avansate le-am văzut tot mai puțin, și pentru că dispăruse prospețimea din start. Când apăruse, îl vedeam cu țârâita, în hapuri săptămânale, așa cum se dădea pe vremuri. The wait. So old fashioned. Acum pe Netflix e oricând, oricât.

Revăzându-l, cu alți ochi, parcă îl văd de fapt cu aceiași ochi, mă impresionează aceleași secvențe, îmi plac aceleași personaje (vezi featured image), detest aceleași personaje. Mai ales personajul principal, apare miorlăind în fiecare episod, mereu machiată, mereu fără cearcăne, de parcă n-ar fi doctor ci vreo freelanceriță slash influensteriță la probat balasamuri de buze și scris pe bloguri. Și deși au încercat s-o facă tridimensională, cu defecte și nămol, are cumva mereu o auroră de zână deasupra creștetului care mă enervează. Așa diafană, așa silfidică, așa înțeleaptă, așa de perfectă în imperfecțiunea ei. Și vocea aia a ei, narând agale, tărăgănată, c-un vag timbru tânguitor, perfectă pentru nagging. Uh!

E făcut în 2006. Cu 13 ani în urmă. Clar. Păstrez aceleași (ne)afinități. Superconsecventă.

Some great lines I feel sorry I did not notice then:

“I like you, I just don’t like you enough.”

“Don’t chase me, unless you plan to catch me.”