Being old or being childish?

Or some exquisite taste of pure neglect?

Nu, neglect nu, dar indiferența da. Indiferent ce-or zice ceilalți, eu mi-am făcut aranjamentul floral exact cum mi-a fost mie bine, că o fi fost de la extreme ageing, de la return to childish, ori… ptiu în sân, black and turbid neglect.

Vorbesc de aseară, de aranjamentul meu floral, când am ieșit neobișnuit din casă ca o floare buruiană sau ca o buruiană florală. Pe alese, orice variantă posibilă.

Neobișnuită ora, neobișnuit îmbrăcată, neobișnuit părul. Am vrut să ies să mă plimb, dar cumva s-a dus ziua prea mult în seară, și-am ieșit la oră sfioasă. neluminată de soare. A fost frumos, neașteptat de frumos, și asta e tot neobișnuit. Pentru că obișnuit e să nu-mi placă. Nu-mi place să mă plimb pentru că mă plictisesc. Mă plictisesc să merg, să merg și iar să merg, doar de dragul de-a merge, până termin de mers. Să dai așa din picioare, la numărătoare, pentru că se zice că trebuie să faci cel puțin 10 mii de pași pe zi. Iau numărătoarea cu mine și mă plictisesc devastator înainte să ajung la 5 mii. Mintea mea are nevoie de stimuli. Mereu. Așa o minte înfomentată după idei sau după frumos s-ar putea zice că e o bucurie. Nu neapărat, nu întotdeauna.

Am și zile când îmi place să mă plimb, dar ori e un loc nou, ori evenimente noi, ori gânduri noi. Cel din urmă mai rar, gândurile-s de obicei remestecate, re-re-re-gândite, o rumegare internă familiară, rar apare cu adevărat un gând nou. Așa că schimb des locurile plimbărilor. Dau telefoane și stau în convorbiri interminabile, cât să nu observ că merg. Sau ascult ceva, dar asta e cel mai neplăcut, că nu-mi plac firele și dopurile de ascultat în urechi.

Aseară era prea târziu să schimb locul, să dau telefoane sau să ascult ceva, dar în pofida tuturor semnelor contra, tot am zis că ies. Simțeam nevoia să mă mișc, o gură de aer. Noapte deja. În grabă caut haine, am zis să sărbătoresc noul trening, abia luat, cu intenția să-l pun în bun uz la vreun sport de care poate, cu chiu și vai, să mă apuc. Trag pe mine buleandra mirosind a nou – las’ c-o spăl când mă întorc – stofa însă… groasă, fir’ar să fie. Imposibil de purtat, nu e pentru vremea caldă, va fi bun la iarnă abia. Dau jos și dezamăgită trag pe mine la întâmplare o pereche de pantaloni verzi, din bumbac subțire și moale ca puful, pe care n-am mai purtat-o de vreo 5 ani de zile. Și probabil nici în următorii 5. Că-s largi jos, trebuie să-i dau la armata salvării că nu-s strâmți, cum prefer în mod consistent. Să nu-i simt cum flutură pe glezne, să nu intre aerul pe acolo, și, mai ales, să nu mi-i târâi pe jos ca lupul din “Nu, Zayats… Nu, pogodi!” Unul din desenele mele preferate. Mare lucru nu țin minte din el, dar îmi amintesc că mi-era milă de lupul ăla. Un fel de variantă rusească a lui Tom, din Tom & Jerry, unde iepurașul e la fel de inocent, dar culmea, șmecher, ca și șoricelul. Și câștigă mereu. Antipatici.

Îmi amintesc că-s largi, când îi trag pe mine, dar nu mai schimb și-a 2-a pereche. Nu renunț, dar ce fac cu evaziunea aia fiscală din josul lor? Îmi vine o idee extraordinară! Să fac ceea ce făceam în copilărie, la țară, iarna, pe soba bunicilor, că doar ce faci când ești copil e definitoriu și trebuie să faci permanent. Îi bag în șosete, să stea strâns acolo, să nu iasă, să nu lase frigul să intre. Mă rog, în cazul de față, aerul răcăros al serii. Mă așez pe marginea scării ca pe o buturugă, și fac ce n-am făcut de tare mult. Mi-i îndes în șosete, dintr-o întâmplare cromatică, tot verzi. Pun adidașii, mă ridic și mă uit la ei. Ei la mine. E noapte, n-o să se vadă oricum, ce atâta. Dar senzația e ciudată. Nu o să se vadă, dar știu eu!

Părul, na, altă problemă. Liber, îl ia vântul și mi-l dă peste ochi, nu bun când vrei doar să te relaxezi, n-aveam chef de asta. Prins în coc e greu, tot mai greu, nici de asta n-aveam chef. Ce-ar fi o coadă?! Așa, din aia din clasa 7-a, coadă la spate, super non artistic și extrem de non sexy. Mi se potrivește, nu? Trebuie să mă fac mai sexy. Dar clar nu în seara asta. Îmi luasem de curând niște elastice fosforescente, special pentru sală, stimulent, în cazul în care mă motivez să încep yoga, atunci nu se poate nici coc, nici liber, trebuie coadă. Am de toate deja, costum, elastic, adidași, doar yoga lipsește.

Stinsesem deja luminile, doar să ies, părul doar mai era de rezolvat. Mă întorc de la ușă, vâr mâna în dulap pe dibuite după mănunchiul de elastice, trag unul la nimereală, ca lozurile. Portocaliu fluorescent, precum bluza de pe mine, iarăși o fericire cromatică neîntrebată și neobservată decât de mine. Trebuie cu adevărat să nu vreau, ca să nu mă asortez. Îl las să fie ce culoare vrea el, cuprind părul la spate cu stânga, îl trec prin elastic cu dreapta. Întâi o dată, Apoi încă o dată. Strâns destul, dar nu foarte. Nu trebuie să mă tragă de cap. Gata, părul în coadă. Definița prescurtată a femeilor neatractive. Nu era cazul să mai fac mofturi, tocmai ce trăsesem șosetele peste pantaloni, ca superman, chiloții peste dresuri.

Ciudată și nouă și senzația asta. E mai puțin încărcat capul, părul e lăsat natural în jos, fără eforturile antigravitaționale ale clamei, dar coada aia devine un mănunchi de care ești conștient, îl simți pe spate, se mișcă între omoplați dacă întorci capul, te surprinde că e acolo când vrei să-ți tragi eșarfa în jurul gâtului. Și pentru că e laxă, scapă. Nu tot, nu mult, dar scapă fire mici, rebele, ce-ți plutesc pe lângă obraji. Cocul e țeapăn, nazist, nu mișcă nimeni în front, dacă nu vrei. Coada e o democrație bleagă.

În acestă nouă reformulare am ieșit și mi-a plăcut. Nu re-formularea, cred că nu trebuie s-o încurajez prea mult, dar seara. Era de vară, pur de vară. Cu greieri, cu adieri, cu răcoarea simțită vag, cu miros de foi de copac ce-ncep a se rumeni, cu negrul adânc al locurilor neluminate. Aproape romantic, de n-ar fi fost la sfârșit o mâță neagră cu labe muiate în alb, ce-a trecut în viteză mornăind, exact așa, nu miorlăind, ci mornăind pe lângă picioarele mele, speriindu-mă. N-am țipat, deși lighioana m-a speriat bine. S-a oprit brusc în fața mea și-a dat-o abia atunci pe mieunat jeluit. Voia mângâiată. Cerșetoare de cartier. Bine, hai c-o mângâi, tot aveam la mine șervețele desinfectante, să mă șterg după ce terminasem de mâncat curmala uriașă, cât o roșie, pe care-o luasem cu mine afară. Și mă aplec și mângâi, și mângâi, animalu’ scapără, se arcuiește, împuge cu capul ca vițelu’. Dau să mă ridic să plec, o ia după mine cu mieunături. Mă opresc, mai mângâi, mai scapără. Merg iar, miaună iar. Mai mângâi oleacă, mai merg oleacă. Până când îi spun că gata, ți-ajunge, du-te la mă-ta, ca să mă duc și eu în casă. Să mă spăl pe mâini.

Cel puțin știu că pisicile mă plac cu tot cu coadă și pantaloni de nu, pogodi.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s